Educatie incluziva

Ce înțelegem prin școală incluzivă ?
Şcoala incluzivă este denumirea instituţiei şcolare din învăţământul public de masă unde au acces toţi copii unei comunităţi, indiferent de mediul de provenienţă, în care sunt integraţi într-o formă sau alta şi copii cu cerinţe speciale în educaţie, unde programul activităţilor didactice are la bază un curriculum specific (individualizat şi adaptat) şi unde participarea personalului didactic la activităţile educative din clasă se bazează pe un parteneriat activ între profesori, profesori de sprijin/suport, specialişti în educaţie specială şi părinţi. S. Stainbak, W. Stainbak şi M Forest (1998, pp.24) prezintă o listă cu aspecte reprezentative pentru a defini şcoala incluzivă:
• recunoaşte şi acceptă diferenţele de natură intelectuală, fizică, psihică, socio-culturală etc. din rândul elevilor;
• asigură o abordare individualizată pentru toţi elevii;
• concepe strategii didactice în acord cu cerinţele oricărui elev;
• oferă servicii specializate, în funcţie de cerinţele educaţionale ale fiecărui elev;
• desfăşoară acţiuni permanente pentru identificarea cerinţelor speciale, stabilind priorităţile pentru fiecare elev;
• promovează cooperarea şi parteneriatul în şcoală, schimbul de experienţe, lucrul în echipă şi relaţiile pozitive profesori-elevi-părinţi;
Pornind de la această realitate în literatura de specialitate se vorbeşte şi despre clase incluzive în care pot fi integraţi un număr limitat de copii cu cerinţe educative speciale (de regulă între 2-4 copii cu CES).
Şcoala incluzivă se centrează, mai ales, pe învăţarea strategiilor necesare rezolvării problemelor de viaţă cotidiană, într-o manieră cooperantă şi solidară, unde procesul de predare şi învăţare este simultan, unde fiecare elev “învaţă cum se învaţă”, unii de la alţii, fără competiţie şi ierarhii arbitrare, în spiritul respectului şi acceptării celor din jur. Astfel, prin strategii didactice bazate pe cooperare, profesorul poate favoriza unele procese de interacţiune socială în clasele eterogene ale şcolii incluzive, diferenţele dintre elevi putând fi percepute de către profesori, colegi şi părinţi ca pe ceva normal şi nu ca pe ceva neobişnuit.
În contextul școlii incluzive dicutăm despre două concepte de bază: integrare școlară și educație incluzivă.
A. Integrarea şcolară /educaţia integrată – reprezintă participarea la programul şcolilor de masă/claselor obişnuite sau al şcolilor/serviciilor speciale de învăţământ (la activităţile educative formale şi nonformale), a copiilor evaluaţi şi diagnosticaţi ca având cerinţe educative speciale sau orice formă de dizabilitate. Proces de adaptare a copilului la cerinţele şcolii pe care o urmează, de stabilire a unor raporturi afective pozitive cu membrii grupului şcolar (clasă) şi de desfăşurare cu succes a prestaţiilor şcolare (asimilarea de către copil a statusului de elev este rezultatul unor modificări interne în echilibrul dintre anumite dominante de personalitate cu consecinţe în planul acţiunii sale).
B. Incluziunea/includerea - reprezintă esenţa unui sistem educaţional comprehensiv specific unei societăţi care are ca principale valori: promovarea diversităţii şi egalităţii în drepturi. Acest sistem este caracterizat prin:
• relaţii interpersonale deschise, pozitive, bazate pe parteneriat;
• flexibilitatea programelor şcolare, a strategiilor educaţionale şi a serviciilor de suport pentru elevii cu dificultăţi de învăţare;
• promovarea egalităţii în drepturi şi responsabilităţi şi asigurarea accesului la oportunităţi;
• parteneriat cu familia/părinţii;
• implicarea activă a comunităţii în programele şcolii;
• încurajarea exercitării dreptului la atitudine şi cuvânt.
Incluziunea în educaţie implică:
 Valorizarea egală a tuturor elevilor şi întregului personal didactic.
 Creşterea gradului de participare a elevilor la activităţile şcolare, culturale şi la cele comunitare şi reducerea gradului de excludere a lor de la acestea.
 Restructurarea culturilor , politicilor şi practicilor din şcoli, astfel încât să răspundă diversităţii elevilor din comunitatea respectivă.
 Reducerea barierelor din calea învăţării şi participării tuturor elevilor, nu doar a celor cu dizabilităţi sau care intră în categoria celor cu „cerinţe educative
speciale".
 Experienţa câştigată din încercările de depăşire a barierelor din calea accesului şi participării anumitor elevi, cu scopul de a opera schimbări în beneficiul tuturor elevilor.
 Perceperea diferenţelor dintre elevi drept o resursă de sprijin a învăţării, mai
degrabă decât ca o problemă ce trebuie depăşită.
 Recunoaşterea dreptului la educaţie pe care îl are fiecare elev în propria sa localitate.
 Îmbunătăţirea şcolilor, atât pentru personalul didactic cât şi pentru elevi.
 Întărirea rolului pe care îl are şcoala în dezvoltarea comunităţii şi a valorilor şi în creşterea performanţelor şcolare.
 Promovarea unor relaţii de ajutor mutual între şcoli şi comunităţi.
 Recunoaşterea faptului că incluziunea în educaţie este numai un aspect al incluziunii în societate.
Având în vedere aceste aspecte, putem spune că incluziunea înseamnă să faci lucrurile în mod diferit pentru a răspunde nevoilor individului şi oricine, indiferent de deficienţa sa sau de dificultăţile pe care le întâmpină în învăţare, să fie tratat ca oricare membru al comunităţii din care face parte, iar diversele servicii speciale de care are nevoie să fie furnizate în cadrul serviciilor sociale, educaţionale, medicale sau a altor servicii puse la dispoziţia tuturor membrilor societăţii. Altfel spus, incluziunea este un concept mai larg, care se referă la integrarea copilului cu cerinţe educaţionale speciale atât în sistemul educaţional, cât şi în cel comunitar, în ansamblul său.
Principiile educaţiei incluzive pot fi sintetizate astfel:
(Propuse în cadrul educaţiei incluzive, în formulările Asociaţiei Naţionale pentru educaţia cerinţelor speciale în Marea Britanie – NASEN, 1999):
1. Principiul diversităţii: organizarea sistemului educaţional astfel încât sa ia în calcul şi să-şi asume întreaga diversitate a persoanelor pe care le antrenează;
2. Principiul unicităţii caracteristicilor, intereselor, abilităţilor, motivaţiei şi nevoilor de învăţare;
3. Principiul drepturilor egale la o dezvoltare personală, socială şi intelectuală care să-i desăvârşească potenţialul propriu;
4. Principiul accesului şi participării. Fiecărui elev conform abilităţilor şi nivelului de dezvoltare

Preluare dupa conf.dr.univ.dr ALOIS GHERGUT, UAIC

*************

Decizia „educatorului” în evaluarea permanenta a celevului cu c.e.s.

Nu de putine ori apare urmatorul fenomen in procesul de evaluare a elevului cu c.e.s. din partea cadrului didactic la nivel decizional. S-a observat ca dupa ce s-a luat o decizie exista tendinta de mentinere a ei, CHIAR DACA NU ARE EFECTELE ASTEPTATE. Este ceea ce se numeste „efectul de blocare”. Acest efect apare in special la nivel decizional nu la nivel de actiune.

Efectul poate fi urmarea urmatorilor factori:
- evaluare insuficienta;
- investitie de resurse prea mari( timp, energie)

Prin urmare chiar daca efectul in evaluarea si implicit dezvoltarea unui elev nu este cel scontat s-a investit prea mult ca sa se poata renunta la o practica anterioara si implicit abordarea unei noi strategii.


Dizabilităţile de învăţare
Dizabilităţile de învăţare sunt dereglări ale proceselor psihologice de bază care afectează uşor, moderat sau sever felul în care învaţă o persoană fiind caracterizate prin diferenţe semnificative în ceea ce priveşte realizările acesteia în anumite domenii, raportate la potenţialul de învăţare conferit de nivelul general al inteligenţei sale. Nu sunt incluse în această categorie problemele de învăţare care sunt rezultatul deficienţelor senzoriale sau locomotorii, al retardului mintal, al tulburărilor emoţionale sau al dezavantajelor culturale şi/sau economice.
Cea mai frecventă clasificare a dizabilităţilor de învăţare este cea făcută după criteriul proceselor psihice implicate, după care se descriu: 1. dizabilităţi de recepţie (input); 2. dizabilităţi de integrare; 3. dizabilităţi de expresie (output)(ian.2012)