Plan de educatie personalizat

Familia a avut şi are un rol important în viaţa copilului, o importanţă fundamentală fiind acordată relaţiei mamă-copil. În viaţa fiecărui copil familia reprezintă primul mediu de socializare caracterizat prin securitate afectivă, susţinere, sprijin, cooperare, viaţă comună, aspiraţii şi interese comune. În literatura de specialitate sunt analizate şi clarificate o serie de concepte socio-psiho-pedagogice, considerate de referinţă în înţelegerea dinamicii şi evoluţiei familiei: solidaritatea între generaţii, armonia intrafamilială, comunicarea între membrii familiei, negocierea în cadrul familiei, identificarea şi autonomizarea persoanei, responsabilitatea coeziunii familiale, calitatea raporturilor şi relaţiilor parentale, formarea/educarea parentală etc. Uneori, despărţirea copilului de familie poate duce la ruperea relaţiei părinte-copil, cu efecte ireversibile în dezvoltarea psihică a acestuia. În plus, în viaţa oricărui individ, există anumite perioade mai delicate, cum ar fi : mica copilărie, pubertatea, adolescenţa, în care copiii au cea mai mare nevoie de suportul părinţilor.
Percepţia socială a copiilor cu deficienţe nu este întotdeauna constantă şi foarte favorabilă, ea variază de la societate la societate, furnizând semnificaţii diferite, funcţie de cultura şi de valorile promovate în respectiva societate. În acest context, cu atât mai mult, copilul diferit de ceilalţi se adaptează destul de greu la relaţiile interpersonale şi de aceea părinţii trebuie să intervină şi să joace rolul de tampon, de mediator între copil şi persoanele străine. Din nefericire, uneori părinţii pot dramatiza excesiv reacţiile inadecvate venite din partea unei persoane străine, identificând la aceasta o falsă rea intenţie într-un gest oricât de neutru. În alte situaţii, ei neagă tot ceea ce copilul observă în jurul său legat de propria deficienţă, insistă pe răutatea şi ipocrizia persoanelor din anturaj, cultivând la copil convingerea că lumea în care trăieşte este rea. Pe de altă parte, unii părinţi refuză să ţină cont de dificultăţile sociale determinate de deficienţă, în acest fel, împiedicându-i pe copii să înţeleagă şi să accepte toate aspectele legate de propria deficienţă.
Pornind de la aceste tipuri de reacţii întâlnim mai multe categorii de părinţi
a. părinţii echilibraţi – au o atitudine matură, plină de realism în tratarea situaţiei, ajung rapid în stadiul de acceptare, şi îşi organizează viata în aşa fel încât să acorde atenţie copilului cu cerinţe speciale. Părinţii echilibraţi sunt calmi, cooperanţi, stabili emoţional, îşi manifestă frecvent dragostea, au o atitudine de deschidere faţă de cei din jurul lor, le acordă atenţie, tandreţe, ataşament, îşi încurajează copiii fără a abuza de un ton critic, de pedepse sau ameninţări. În funcţie de diagnostic şi de prognosticul specialiştilor vor găsi resursele necesare pentru a acţiona, mai ales că ei ştiu ce este necesar, când şi cum trebuie oferit, ce, cum şi cât de mult se poate cere copilului aflat într-o situaţie mai specială datorită deficienţei de care suferă. Aceşti părinţi joacă un rol important în medierea relaţiei dintre copil şi mediul exterior, menţinând un climat de încredere şi de egalitate în sânul familiei si în societate. În cadrul unei familii echilibrate copilul cu deficienţe are drepturi şi obligaţii în egală măsură, în fratrie are relaţii de reciprocitate şi de egalitate cu fraţii şi cu surorile sale, se regăseşte pe acelaşi plan afectiv cu aceştia; prin urmare, dacă se simte egal în familie, el va ajunge să se simtă egal şi în societate. Practic, familia joacă rolul unui „laborator” în care copilului cu deficienţe i se oferă oportunitatea de a-şi găsi locul, de a experimenta situaţii de viaţă autonomă şi de a se obişnui cu situaţia în care se află. În acest context copilul se dezvoltă în armonie cu cei din anturajul său şi are şanse foarte mari să se integreze în activităţile sociale.
b. părinţi indiferenţi – aceşti părinţi reacţionează prin lipsă de interes şi nepăsare, lipsă de afecţiune şi chiar respingerea copilului. Frecvent, aceşti părinţi, sunt reci, ostili, îşi ceartă copilul, îl pedepsesc sau îl ignora. În aceste familii au loc frecvente conflicte, iar copilul este antrenat în disputele dintre părinţi. În situaţii de eşec ale copilului părinţii reacţionează prin reproşuri şi chiar pedepse repetate, care duc la apariţia sentimentului de neputinţă, incapacitate şi inutilitatea efortului, alimentând sentimentul de inferioritate care va determina şi alte eşecuri, instalându-se un cerc vicios în care principala victimă este copilul deficient.
c. părinţi exageraţi – caracteristica de bază a acestor părinţi este supraprotecţia; acest comportament împiedică copilul să-şi dezvolte propriul control, autonomia, independenţa personală, iniţiativa şi respectul de sine, fiind o sursă de dependenţă. Frecvent, aceşti părinţii care se simt vinovaţi devin exagerat de atenţi, transformând copilul într-un individ dependent şi solicitant pentru familie. Uneori, această permanentă solicitare va genera reacţii de nemulţumire şi ostilitate din partea părinţilor, reacţii care-l vor face pe copil să devină nesigur. Pe acest fond copilul, când va fi confruntat cu greutăţile vieţii, nu va fi capabil să le facă faţă, deoarece nu are abilităţile necesare cu ajutorul cărora să acţioneze şi să se apere.
d. părinţi autoritari – această categorie de părinţi au o voinţă puternică şi manifestă tot o formă de hiperprotecţie, controlându-şi copiii într-o manieră dictatorială. Aceşti părinţi stabilesc reguli care trebuie respectate fără prea multe explicaţii, iar copilul este transformat într-o marionetă, dirijat permanent, fără să poată să-şi asume responsabilităţi şi iniţiative şi fără sa-şi dezvolte capacitatea de decizie şi acţiune, necesare în procesul de integrare socială. Uneori autoritatea poate evidenţia şi atenţia acordată copilului şi grija pentru o îndrumare corespunzătoare.
e. părinţi inconsecvenţi – cel mai adesea este vorba despre părinţi instabili, nesiguri şi incapabili de a opta ferm pentru o anumită atitudine în raport cu proprii copii. În alte situaţii copilul este „pasat” la diferiţi membri ai familiei, fiind supus unor experienţe educative diferite, adesea contradictorii. Astfel, crescuţi într-un mediu inconstant, lipsit de confortul afectiv stabil, copiii devin nesiguri şi uşor de influenţat, fără a-şi pune în valoare propria personalitate.

Relaţiile interpersonale dintre membrii unei familii pot fi :
• relaţii de înţelegere, dragoste, sprijin, implicare reciprocă şi educare;
• relaţii de răsfăţ şi îndeplinirea tuturor dorinţelor;
• relaţii de dominare/dependenţă; pe de o parte, dominare, dirijare, control, inhibarea iniţiativelor şi pe de altă parte supunere, acceptare, incapacitate de ripostă;
• relaţii ostile şi tensionate - pe de o parte critică, insulte, sancţiuni, iar pe de altă parte ripostă şi manifestări de violenţă, rezultând o continuă stare de tensiune;
• relaţii ambivalente, conflicte şi împăcări succesive sau inconsecvenţă şi lipsă de logică a sancţiunilor şi recompenselor ;
• relaţii de respingere, excludere ;
• relaţii de indiferenţă şi neglijare (Lăzărescu, 1994).
Aceste relaţii pot fi întâlnite între toţi membrii familiei, atât timp cât există o legătură reciprocă între aceştia care funcţionează efectiv.

În momentul în care în familie se naşte un copil cu dizabilitate, majoritatea părinţilor se simt vinovaţi. Prezenţa unui copil deficient într-o familie poate produce o modificare mai mult sau mai puţin profundă a relaţiilor din cadrul familiei, afectând atât echilibrul interior cât şi echilibrul exterior care vizează relaţiile familiei cu societatea; unii autori vorbesc chiar despre declanşarea unei „crize” familiale. Însănătoşirea climatului familial, asanarea lui, intervenţia terapeutică şi consilierea familiei, reprezintă priorităţile intervenţiei în cazul unui copil cu deficienţe. Momentul în care familia este anunţată că are un copil deficient trebuie bine pregătit, trebuie să se ţină seama de structura psihologică a părinţilor, precum şi de nivelul socio-cultural. Unii părinţi nu reuşesc să se împace cu acest gând, nu admit această realitate, o resping, se luptă cu ea, se înşeală pe ei înşişi, se amăgesc, caută explicaţii, uneori forţează unele explicaţii.
În faţa sentimentului de culpabilitate majoritatea acestora vor adopta cinci strategii de apărare: nevoia de reparaţie, supraprotecţia, culpabilizarea celorlalţi, refuzul de a accepta deficienţa, nevoia de pedeapsă. Cel mai frecvent, părinţii reacţionează printr-o încercare de reparaţie a situaţiei date; în faţa dificultăţilor copilului încearcă să găsească soluţii cât mai bune, prin gesturi şi cuvinte caută să protejeze şi să liniştească copilul, dând dovadă de multă generozitate şi răbdare. O altă reacţie frecvent întâlnită printre părinţi este cea de supraprotecţie; în faţa dificultăţilor cu care se confruntă copilul se simt obligaţi să preia controlul total al existenţei copilului lor, afectând în mod semnificativ procesul de dezvoltare a autonomiei acestuia. În al treilea caz părintele preferă să pozeze în victimă şi să dezvolte o atitudine de abandonare a responsabilităţii îngrijirii şi creşterii copilului deficient prin identificarea de vinovaţi în rândul persoanelor din jur sau în altă parte (partenerul de viaţă, rude apropiate, sistemul social etc.). O altă soluţie folosită de părinţi pentru a se autoproteja este refuzul acceptării deficienţei care poate lua două forme extreme: o forma pasivă în care trăiesc o stare de „anestezie” a sentimentelor faţă de copilul cu deficientă (copilul devine un obiect, i se permite să locuiască împreună, dar nu au nici un fel de sentimente faţă de acesta) şi o formă activă în care părinţii vor să demonstreze că, de fapt, copilul lor este normal, tratat la fel ca ceilalţi fraţi, având aceleaşi responsabilităţi, chiar dacă adesea nu reuşeşte să le facă faţă. Ultima strategie de apărare este reprezentată de nevoia de a fi pedepsiţi; au impresia că au de plătit un tribut, că au o imensă datorie, că plătesc pentru o greşeală personală, consideră problemele copilului ca un sacrificiu cerut de divinitate pentru a-şi dovedi credinţa. Copilul devine astfel un fel de pretext care permite întreţinerea şi permanentizarea unei situaţii ce ascunde o incapacitate afectivă a părinţilor (Ringler, 1988).
Studiind atitudinea adoptată de părinţi faţă de copilul de¬ficient unele cercetări demonstrează că ea depinde de mai multi factori :
• gradul deficienţei sau al anomaliei pe care copilul o prezintă ;
• factorii afectivi, sociali şi culturali ai anturajului care condiţionează modul în care părinţii trăiesc această realitate ;
• nivelul de aspiraţie familială;
• măsura în care copilul satisface aşteptărilor părinţilor în sensul unei realizări sociale sau intelectuale.
Ameliorarea raporturilor părinţe-copil se face relativ uşor atunci când părinţii ştiu să discrimineze comportamentele şi să răspundă într-un mod adecvat, respectiv când şi cum trebuie să răspundă cerinţelor copiilor lor. Învăţarea acestei conduite de către părinţi se dovedeşte a fi destul de dificilă, dar cu ajutorul unor persoane specializate (terapeuţi, consilieri) şi în cadrul unui program de intervenţie şi suport vor depăşi dificultăţile.